Există o specie aparte de oameni, rar recunoscută, dar omniprezentă: oamenii care vorbesc singuri. Îi vezi pe stradă, murmurând ceva în barbă, ca și cum s-ar certa cu o persoană invizibilă. Îi surprinzi în bucătărie, gesticulând teatral în fața unui perete gol, în timp ce pun apa la fiert. Sau poate ești chiar tu unul dintre ei și, dacă da, bine ai venit în clubul select al celor care nu au nevoie de alții ca să poarte o conversație bună.
Pentru că, să fim serioși, cine ne înțelege mai bine decât noi înșine?
De ce vorbim singuri? O întrebare care nu necesită alt răspuns decât pe al nostru.
Unii ar spune că vorbitul singur e semn de nebunie. Dar nu, dragă cititorule, e un act de pură sofisticare. E nevoie de o minte ascuțită ca să porți o conversație cu propriile gânduri, să pui întrebări incomode și să-ți dai răspunsuri și mai tăioase. În fond, dacă Socrate ar fi trăit azi, probabil l-ai fi văzut mergând pe stradă și discutând aprins... cu el însuși. Dar pe Socrate îl cităm în cărți de filosofie, iar pe vecinul care vorbește singur îl ocolim la colț de bloc.
Ironia e că, de multe ori, cei care par cei mai ciudați — acești "vorbitori solitari" — sunt și cei care au o viață interioară mai bogată decât toți influencerii cu sute de mii de followers, dar zero idei originale.
Tipologia celor care vorbesc singuri: nu suntem toți la fel!
Dacă ai crezut că e un fenomen simplu, te înșeli. Iată câteva categorii bine definite:
Gânditorul dramatic – Acesta poartă adevărate piese de teatru cu sine. Joacă toate rolurile, pune întrebări, dă replici, se contrazice. Dacă ar fi să scrie ce spune, ar avea romanul gata într-o săptămână. Poate chiar un bestseller, cine știe?
Certărețul invizibil – El se ceartă cu persoane care nu sunt de față. "Păi bine, mă, tu vii și îmi spui mie așa ceva?!" — urmat de un gest nervos către aerul gol. Bonus: revizuirea conflictului după două zile, cu alte argumente. Pentru că niciodată nu e prea târziu să ai dreptate.
Regizorul de situații viitoare – Genul care repetă în cap (și pe gură) ce o să spună la întâlnirea de mâine. De obicei, varianta repetată e genială. Realitatea? Eh, acolo improvizăm ca amatorii. Dar în mintea lor, discursul e perfect, demn de aplauze.
Filozoful pragmatic – Se întreabă cu voce tare: "Unde am pus cheile?", "De ce naiba n-am luat umbrela?", "Oare dacă mănânc a treia prăjitură, chiar contează?". Răspunsurile vin imediat, bineînțeles: "Pentru că nu ești atent niciodată!", "Pentru că ești optimist prostesc!", "Contează, dar o să mănânci oricum!".
Vorbitul singur — superputere sau slăbiciune?
Dacă stai să te gândești, a vorbi singur e și un semn de inteligență. Oamenii care fac asta gândesc activ, își pun întrebări, își organizează gândurile. Ceilalți, care nu vorbesc singuri? Poate că și ei vorbesc, dar nu recunosc. Adevărul e că toți ne discutăm cu noi în minte. Unii o fac mai discret, alții cu glas tare și gesturi largi.
Și, până la urmă, în această lume gălăgioasă și superficială, poate că singura conversație sinceră pe care o ai e tot aia cu tine. Măcar nu trebuie să te prefaci. Nu trebuie să zâmbești fals sau să lauzi poze cu mâncare. Îți poți spune verde în față: "Ai dat-o-n bară" sau "Bravo, mă, cine s-ar fi așteptat?!".
Concluzie (că tot vorbim singuri, să ne dăm și un final frumos)
Data viitoare când te surprinzi vorbind singur, nu te opri. Continuă. Ba chiar ia-o ca pe o dovadă că mintea ta merge mai repede decât lumea din jur. Și dacă cineva se uită ciudat la tine, zâmbește misterios. Pentru că, în fond, ei n-au habar ce conversație genială ratează.
Acum scuză-mă, trebuie să discut ceva important... cu mine.
Comments