Ieși din apă tușind, cu plămânii arzând. Se opri în fața femeii, care stătea ghemuită, cu brațele strânse pe genunchi și fața ascunsă în ele. Picăturile de apă se prelingeau de pe hainele lor, căzând una câte una pe frunzele uscate.
— Ești de-a locului și nu știi că în râu înoată ghilabani? ridică el glasul. Ești smintită?
Liniștea căzu între ei.
— Noi le spunem oameni-pește, răspunse ea, cu fața în pământ.
Vladric respiră greu.
— De ce ai fugit?
— Pentru că mă vei ucide, spuse femeia fără să-și ridice bărbia din piept.
— Destul! Ți-am spus că nu vânez bestii. Ești fructul unui blestem neștiut și vreau să te duc în Valmorth, la templu. Vei trăi. Ridică-te.
Vladric se întoarse câțiva pași să-și recupereze cartea și o agăță la loc, de șold, apoi înaintă pe lângă femeie fără să se uite înapoi. Ea rămase pe loc. Vladric făcu câțiva pași, apoi se opri. Maxilarul i se încleștă. Inspiră adânc, expiră sacadat și se întoarse brusc. O apucă de braț și o smulse în picioare. Femeia își acoperi chipul cu mâna și întoarse capul.
— Te rog... nu mă ucide.
Strânsoarea îi slăbi brațul. Vladric se răsti:
— Nu vreau să te omor!
Ea căzu în genunchi și își acoperi fața cu palmele. Vladric rămase nemișcat o clipă.
— Arată-mi fața.
Ea nu mișcă deloc.
Se aplecă și îi strecură mâna pe sub palmele strânse, apucând-o de gât și trântind-o cu spatele de trunchiul unui copac. Corpul îi rămase în aer, picioarele abia atingând pământul. Vladric îi simți zvâcul din venă, o privi drept în ochi și slăbi strânsoarea cât să-i permită să respire.
Sprâncenele i se ridicară ușor când îi privi chipul. Ochii ei nu mai erau verzi. Albul era înecat într-un albastru rece, de cer spălat de ploaie, iar în mijlocul fiecărui ochi, o crestătură neagră, verticală, îi despica privirea ca o lamă subțire. Femeia scoase un geamăt sugrumat. Buzele i se deschiseră de la sine, dezvăluind canini ascuțiți, prea lungi ca să fie de om.
Vladric îi dădu, lent, drumul și făcu un pas înapoi.
— Ce ești tu?
Femeia își sprijini spatele de trunchi și tuși, masându-și gâtul înroșit de strânsoare. Îl privi pe Vladric cu respirația frântă.
— O... bestie, rosti ea, iar privirea i se opri pe cotul lui sprijinit de mânerul sabiei.
— Crezi că ucid bestii doar pentru că există?
— Ești preot. Asta faceți.
Își mută greutatea de pe un picior pe altul, distanțându-se instinctiv. Vladric o privi fără grabă.
— Oamenii murdăresc adevărul cu ura lor.
Ea nu răspunse. Doar îl măsură în tăcere.
Vladric își mișcă bărbia spre apa curgătoare.
— Cum ai ajuns atât de repede la râu?
— Sunt mai rapidă sub chipul ăsta. Am vrut să traversez. Omul-pește m-a tras la fund.
Întoarse capul spre apă, de parcă râul ar fi putut să o audă.
Vladric făcu un pas spre ea. Ochii ei, tăiați vertical, îl fixară o clipă, apoi se feriră și își strânse brațele peste pieptul lipit de haina udă.
— Ghilaban, repetă el calm. Nu om-pește.
O clipă de tăcere.
— Ne trebuie foc. Haide.
Se întoarse și porni printre copaci. Departe de ochiul râului, dar feriți de drum, găsiseră un petic de pământ mai neted, acoperit cu crengi și frunze uscate. Ea se ghemui lângă un stejar, tremurând. Haina udă i se lipi de trup ca o a doua piele. Îl urmărea cu privirea fără să spună nimic. Deasupra lor, din vârful copacilor înalți, păsările negre îi cercetau în liniște.
Vladric reapăru cu brațele pline de vreascuri subțiri. Crengile trosneau la fiecare pas, sunet scurt, fragil, ca niște oase rupte. Le lăsă să cadă și îngenunche. Scoase sabia și pumnalul de la brâu și le așeză lângă el. Cu palma îndepărtă stratul jilav de frunze până dădu de pământul rece dedesubt. Scoase cremenea și amnarul. Le cântări o clipă, apoi apropie iasca de muchia pietrei. Primele lovituri fură scurte, precise. Scântei slabe țâșniră și muriră în întuneric. A treia oară, una căzu unde trebuie. Iasca începu să mocnească. Un punct roșiatic, mic cât un ochi pe jumătate deschis. Vladric se aplecă și suflă ușor. Fumul se ridică subțire, albastru. Suflă din nou, mai adânc. Jarul se întinse, înghiți uscătura, cu un sunet abia auzit și izbucni într-o limbă mică de foc. Crengile subțiri pârâiră ca strivite de cizmă. Flacăra dansa în umbre pe chipurile lor.
— Trebuie să te apropii dacă vrei să-ți usuci hainele.
Glasul lui o făcu să-și rupă privirea de pe flăcări. Ea se ridică și păși mai aproape de căldură. Brațele îi erau în continuare lipite de umeri. O clipă mai târziu, tremurul dinților încetă și, cu glas moale, îl întrebă:
— Care este numele tău?
— Vladric.
— E un nume puternic, îi scăpă printre buze, privindu-i trăsăturile feței.
El își ridică capul; ea își mută, fără voia ei, ochii pe flacără.
— E doar un nume, spuse el și aruncă o palmă de frunze uscate pe jar.
— Eu sunt Nhira.
— Cum te-ai schimbat în... arătarea asta?
— Târziu, în noapte. Ochii îmi ardeau și dinții... îi simțeam cum se mișcă în carne, cum cresc. A fost dureros. Și înfricoșător. Ea își trase genunchii la piept. Știi ce mi s-a întâmplat? continuă ea.
— Am văzut multe blesteme, dar niciunul atât de puternic.
— De ce eu? Sunt doar o femeie de rând.
— Se zvonește că blestemul a renăscut în Buzahaar. Tu îmi ești dovada. Bine am făcut că am venit.
— Ce se va întâmpla cu mine?
— Veghetorii te vor cerceta. Poate că blestemul va putea fi rupt.
Nhira nu răspunse. Privirea i se opri asupra cărții străpunse de inelul metalic, prinsă cu sfoară la șoldul lui.
— În cocină... spuse el. De ce te-ai amestecat?
Ea tăcu o clipă.
— Voiam să trăiesc. Știam că rana se va închide și... când am văzut cuțitul, am ridicat mâna. Erai singurul care mă putea salva.
Vladric o privi fără să mai spună nimic.
— Cartea aceea... ce este? rupse ea liniștea.
— Odihnește-te. Ne așteaptă o călătorie lungă.
Nhira rămase în tăcere, mângâind focul din priviri. Apoi se lăsă în căldura lui și adormi, întinsă pe frunzele uscate. Vladric, rezemat de copac, o privea fără să clipească. Îi ascultă respirația adâncă, apoi își coborî mâna spre șold. Desfăcu sfoara și o desprinse din inelul metalic. Slăbi curelele mici care țineau pielea strânsă peste foi și așeză cartea pe pământ. Își suflecă mâneca, apoi ridică pumnalul de lângă el și îi întoarse vârful spre brațul său. Pielea plesni într-un zvâc umed, roșu, iar sângele izbucni, șerpuind în șuvoaie subțiri pe braț.
Ridică repede cartea și scoase pana prinsă între cotor și curele. Deschise la prima pagină curată. Ținu brațul deasupra foii și înmuie vârful penei direct în sângele care încă izvora din rană.
Nu l-am găsit în odaia lui și am mers să-i dau de urmă. Am aflat că un strigoi omorâse câțiva săteni și un om de rând venise să-mi ceară ajutorul. Vashyr plecase singur pe urmele lui. Dacă nu l-aș fi găsit la timp, strigoiul l-ar fi ucis. După ce am ucis bestia, m-am înfuriat și l-am lovit. A ripostat neputincios și mi-a spus că făcuse asta pentru mine, să nu mă mai folosesc de puterea Zalmoxiei. M-a întrebat ce se alege de el când îl voi uita cu totul. Nu am știut ce să-i spun și a plecat cu inima grea. Am rămas în tăcere.
Închise cartea și o prinse la loc de șold. Șterse sângele proaspăt cu dosul palmei; rana dispăruse. Își rezemă capul de trunchiul copacului și privi cerul licăritor o clipă, apoi închise ochii.
Ciorile își luaseră zborul de pe vârfurile copacilor, tăind aerul spre est, survolând ținutul Buzahaar. Ca un ochi de veghe, stolul trecu peste râuri, păduri, mlaștini, apoi se ivi deasupra orașului Ramsarath. Coborî lent peste drumuri și poduri, se apropie de cetate și se strecură prin fereastra deschisă a unei case boierești.
Cârâitul lor răsuna asurzitor între pereții de piatră, formând un vârtej de pene și gheare, până când carnea se închegă din nou, cu un sunet moale, în trupul dezgolit al lui Gran. Gâfâi, simțind încă gustul de insecte și praf. Înainte să-și bage picioarele în cizmele de piele, trase cămașa de in peste pielea aspră și își aruncă mantia de catifea pe umeri. Ieși din casă și porni spre cetatea voievodului, croindu-și drum printre bețivanii nopții, prin miros de bălegar și transpirație.
În fața porții, gărzile îl recunoscură și-i făcură loc să treacă. Păși în curtea plină de soldați și intră în castel. Ecoul pașilor săi se izbea puternic de zidurile reci ale coridorului strâmt. În fața ușii alte două gărzi îl întâmpinară.
— Aduc vorbă voievodului.
Soldații îi făcură semn să aștepte și unul dintre ei deschise ușa.
— Măria Ta, vrăjitorul vrea să-ți vorbească.
Îi făcu semn cu două degete să-l lase să intre.
Gran trecu pe lângă gărzi și închise ușa în urma lui. La capătul sălii, voievodul ședea pe tron. Silueta abia se desprindea din dansul umbrelor aruncate de flăcările lumânărilor. Coatele îi apăsau genunchii, iar privirea îi era înfiptă în piatra podelei.
— Semn de mai bine?
Vocea vrăjitorului plutise prin sală, amestecată cu pocnetele seci ale călcâielor. Din umbra tronului, voievodul ridică bărbia și-l privi pe Gran cu ochii adânciți sub arcade.
— Simt cum mi se răsucesc măruntaiele...
O criză de tuse îl frânse. Își acoperi gura, apoi privi în palmă. Rămase nemișcat o clipă. O scutură, iar stropi de sânge se împrăștiară pe piatra cenușie. Își șterse mâna de genunchi și se lăsă pe spătarul tronului, trăgând aer adânc în piept. Gran îi urmărea venele subțiri, înnegrite, care urcau de la gât spre tâmple, și buzele vineții, aproape lipsite de viață.
— Mult mai bine, văd, spuse el, împreunându-și mâinile la spate.
Tăcerea se lăsă între ei, întreruptă brusc de scârțâitul ușii. Gran întoarse capul. Un bărbat cu chipul palid, îmbrăcat în zdrențe peticite, grăbi pasul.
— Stăpâne, murmură el, înclinând capul în dreptul vrăjitorului, apoi se opri în fața voievodului. Măria Ta, continuă el cu o plecăciune adâncă.
— Toarnă.
Servitorul așeză ulciorul și cana de lut pe masa de lângă tron. Lichidul gros curgea lent. Degetele îi tremurau; câteva picături se prelinseră pe buza cănii. Înghiți în sec și o întinse voievodului, fără a-și ridica privirea din pământ. Drachul îi făcu semn să plece. Omul se închină și ieși grăbit. Ochii voievodului coborâră asupra lichidului vâscos. Își strâmbă buza și goli cana pe jumătate. Mâna îi alunecă pe pântece, iar un geamăt mut îi scăpă printre dinți. Gran nu spuse nimic.
— Ce vești aduci? întrebă voievodul, după ce respirația i se domoli.
— L-am zărit la granița cu Ilvor. I-am stat pe urme, urmărin...
— Și? Cum este? se grăbi să-l întrerupă.
— Periculos de puternic. Am fost nevoit să-i întind o capcană. A văzut o fărâmă din noul blestem, o femeie pe care niște țărani o torturau. Dar am și vești bune: Vladric nu mai are mult. Părul i se albește deja.
— Deci, știe.
O nouă criză de tuse îl sâcâi, strângându-l de piept. Gran așteptă răbdător ca spasmul să treacă.
— Cercetează, dar încă nu a înțeles natura noului blestem.
Drachul învârti restul de lichid în cană, îl înghiți și expiră apăsat.
— Pot să-l înving?
Gran își umezi buzele și trase aer în piept înainte de a răspunde.
— E prea devreme. El este morther, iar tu... tu ești slab. Deocamdată.
Ochii voievodului îl pironiră. Buzele îi rămaseră nemișcate, dar degetele i se înfipseră în lemnul tronului. Se ridică brusc. Gran văzu brațul voievodului ridicându-se spre el și, înainte să poată reacționa, simți cum corpul îi este smuls de la podea, plutind neputincios spre tron. Gâtul îi fu prins în mâna voievodului ca într-un clește de fier, trăgându-l aproape, până când chipurile lor ajunseră la doar o palmă distanță.
— Dra... ch... ul... icni vrăjitorul, cu limba amorțită.
— Nu sunt slab, îi șopti acesta printre dinți. Sunt doar chinuit de durere.
Duhoarea metalică a sângelui îi izbi nările lui Gran. Încercă să se zbată, simțind cum oasele îi pârâie sub strânsoarea lui Drachul.
— Mi te vei adresa cu respect și vei face întocmai cum îți poruncesc. Basar va pieri, iar Wallahyrul va fi al meu!
Respirația lui fierbinte îi ardea obrazul. Voievodul își apropie buzele de urechea lui Gran.
— Acum închină-te noului tău rege.
Strânsoarea mâinii cedă brusc, iar Gran se prăbuși în genunchi, căutându-și aerul în răsuflări frânte.
— Iertare, Măria Ta... șopti el tremurând, cu fruntea atingând cizmele voievodului. Nu am vrut să te jignesc. Este... o ușurare să văd că blestemul te hrănește cu atâta putere.
Drachul se clătină ușor și își lăsă corpul să cadă pe tron. Tusea începu să-l macine pe interior. Gran rămase în genunchi, privind spre voievod. După ce Drachul își reveni, flutură degetele spre ieșire. Vrăjitorul păși grăbit, părăsind sala.
— De ce nu mergem pe drum?
— Drumurile atrag priviri, răspunse el, fără să-și încetinească pașii prin iarba înaltă și deasă.
Nhira călcă pe urmele lui, iar privirea i se opri mai întâi pe rădăcinile cenușii ale părului, acolo unde albul îi lumina creștetul. Apoi alunecă încet în jos, urmărind firele de culoarea alunei care curgeau până pe umeri. Buzele i se întredeschiseră într-un geamăt aproape mut, apoi își întoarse chipul spre soare, lăsând o clipă căldura să-i alunece pe obraz.
— Nu toți oamenii te văd cu ochi răi.
— Cei mai mulți dintre ei da. Mai ales aici.
Nhira tăcu o clipă.
— Eu nu te mai văd așa, continuă ea.
Vladric încreți fruntea și opri pasul, apoi se întoarse brusc, înaintând spre ea. Nhira rămase pe loc. Ochii lui cenușii se opriră la o palmă distanță de fața ei. Ea își înclină ușor capul pe spate.
— Noaptea trecută credeai că vreau să te ucid, se răsti el. Ai face bine să crezi asta în continuare. Îmi ești de folos pentru înțelegerea blestemului și atât. Vreau să nu mai scoți un cuvânt. Ai înțeles?
Nhira respiră sacadat și înclină din cap. Vladric rămase cu ochii lipiți de ea o clipă, apoi îi întoarse spatele și își continuă drumul. Merseră sute de pași în tăcere, deranjați din când în când de ciripitul păsărilor și țârâitul ascuțit al cosașului de iarbă. Dintr-o dată, un foșnet scurt îl făcu pe Vladric să se oprească. Se întoarse spre Nhira și-i făcu semn cu mâna să rămână nemișcată. Degetele îi coborâră lent spre mânerul pumnalului. Foșnetul se auzi din nou, agitând haotic iarba. Trase iute pumnalul și-l prinse de vârful ascuțit. Lama tăie aerul într-un șuierat scurt, urmat de un zgomot înfundat. Vladric se apropie să-și recupereze pumnalul și ridică iepurele, trântindu-l pe umăr.
Continuăm în fiecare seară, de la ora 21:00.
0 comentarii