Previzualizare
Era o zi de miercuri, 4 august 2002. Aerul din Lafayette părea mai dens decât de obicei, de parcă orașul însuși își ținea respirația — ceva era diferit. Soarele proiecta umbre alungite pe asfaltul fierbinte, în timp ce un vag miros de ploaie stătută plutea în aer, chiar dacă cerul era impecabil de senin. Simțeam o presiune inexplicabilă în piept, dar mi-am alungat gândul și am înaintat spre birou, prins între realitate și freamătul minții mele.
Lucram ca jurnalist la o companie modestă, iar în acea zi urma să predau un articol finalizat cu o zi înainte. Biroul mă aștepta cu mirosul său familiar de hârtie și cafea stătută. Edward Reed, șeful meu, mă întâmpină cu privirea blândă și vocea calmă, mereu acolo, mereu o ancoră.
— Bună ziua, Adam.
— Bună, Edward. Ți-am adus articolul. Este gata.
— Excelent. Știu că urmează să te căsătorești, îmi pare rău că te-am deranjat, dar aveam nevoie de materialul acesta.
— Nu-ți face griji, e deja totul pregătit.
Zâmbea, aproape nostalgic, de parcă voia să spună ceva despre cum trece timpul.
— Îmi amintesc ziua în care ai venit pentru primul tău interviu aici, spuse el, scuturând ușor din cap. Te-ai schimbat mult, Adam.
— Aș vrea să cred că în bine.
Edward râse scurt și dădu din cap.
— Fără îndoială.
L-am salutat și am plecat, nerăbdător să o văd pe Judith, femeia care îmi redesenase existența cu fiecare atingere, cu fiecare privire.
Am ieșit din clădire, iar soarele mi-a lovit ochii cu o intensitate neobișnuită. Aerul dogoritor mă izbi din plin, iar asfaltul părea să pulseze sub picioarele mele, degajând o căldură sufocantă. Drumul spre parcare era scurt, dar mintea mea călătorea mult mai departe — trei zile până la nuntă, trei zile până când viața mea avea să își schimbe traiectoria pentru totdeauna. Mă simțeam norocos, ca și cum destinul însuși îmi așezase această poveste în palme... doar ca să-și bată joc de mine în moduri neimaginabile.
Telefonul începu să sune în buzunar. Era Judith.
— Bună, Adam. Ce faci?
Întotdeauna îmi spunea pe nume. Niciodată iubitule, niciodată dulcegării inutile.
„Iubiți pot fi toți oamenii din jurul meu, însă Adam ești tu, Adam-ul meu.” Mi-a spus asta într-o zi, iar cuvintele ei mi s-au întipărit adânc în minte.
— Am lăsat articolul la birou. Vin spre tine.
— Întoarce-te. Sunt la cafeneaua lui Jennifer. Am ieșit mai devreme de la salon și te aștept aici.
— Ajung în cinci minute.
Prima oară când am văzut-o pe Judith, a fost cu patru ani în urmă. Viața mea era un haos bine mascat. Eram pe punctul de a-mi trăi visul de a deveni jurnalist. Deși eram entuziasmat, nu mă puteam bucura pe cât mi-aș fi dorit.
Aveam nouă ani când mi-am pierdut părinții într-un accident feroviar. Zeci de oameni și-au pierdut viața în acea zi. Tragedia mi-a sfâșiat copilăria și m-a aruncat într-un sistem în care visele nu aveau loc. Am crescut într-un centru de plasament, educat și format după reguli pe care nu le alesesem. Dar visul meu de a deveni jurnalist nu s-a stins. Dimpotrivă, a prins și mai multă forță. Îmi promisesem că voi realiza ceea ce i-am spus tatălui meu în acea dimineață de vară: să devin jurnalist.
Oboseala și anxietatea mă prăbușiseră în noaptea dinaintea interviului. Am dormit puțin, aproape deloc. La ora 4:17 încă mă uitam la tavan, încă mă luptam cu umbrele trecutului.
Mă trezisem greu, trupul îmi era amorțit, iar în oglindă vedeam o versiune a mea care părea desprinsă dintr-un vis urât. Ochii încercănați, părul răvășit, chipul tras... un om care n-a dormit, care cară poveri invizibile. Nu puteam merge așa la interviu. Nu m-ar fi luat nimeni în serios.
Disperat, am căutat un salon de înfrumusețare – singura mea șansă de a arăta măcar vag uman. Atunci am întâlnit-o pe ea.
De cum am deschis ușa salonului, m-a izbit un amestec de lavandă și parfum fin, un contrast puternic față de cafeaua și nesomnul care încă îmi stăruiau pe piele. Privirea mi-a căzut asupra unei femei ce părea desprinsă din altă lume. Judith.
Părul ei blond cădea drept, ca un râu de lumină, ascunzându-i parțial obrajii. Ochii albaștri, de un albastru hipnotic, străluceau ca sticla sub razele dimineții. Zâmbetul acela — un mister, o promisiune, o armă tăcută care te făcea să-ți pierzi echilibrul.
Mă privea cu un amestec de curiozitate și amuzament, iar pentru prima dată în viață, m-am simțit complet vulnerabil în fața unei străine.
— Pot să te ajut cu ceva?
Mă așteptam mai degrabă să mă dea afară. La cum arătam, ar fi putut crede că sunt un bețiv care a încurcat barul cu salonul.
— Nu... Ba da. Sunt într-o mare încurcătură și sper că mă poți ajuta.
— Dacă vrei bani, ai greșit locul.
— Așa rău arăt?
— Nu-ți voi răspunde la întrebarea asta.
— Ba chiar mai mult de atât. Am un interviu foarte important peste câteva minute și trebuie să arăt... prezentabil.
— Acum înțeleg problema.
— Mă poți ajuta?
— Așază-te aici, te rog.
M-am așezat fără să mai spun nimic, simțind privirea ei analizându-mă. Mâinile ei mi-au atins părul, iar un fior straniu mi-a străbătut tot trupul. Nu era doar o atingere obișnuită, era ceva electric, de parcă mâinile ei ar fi știut deja mai multe despre mine decât eram pregătit să recunosc.
— Dacă reușești, îți voi rămâne dator pe viață.
— Dacă? Din salonul meu nimeni nu pleacă nemulțumit, să știi, domnule...
— Adam. Și fără ‘domnule’, te rog. Mă face să mă simt bătrân.
— Interesant. Credeam că ai vreo sută de ani, zice ea, trecându-și degetele prin părul meu ciufulit.
— Îmi place, ai simțul umorului.
— Mulțumesc.
— Eu îți mulțumesc. Fără ajutorul tău, aș fi ajuns la interviu ca un naufragiat.
Judith își mușcă ușor buza, încercând să-și ascundă zâmbetul, dar fără prea mult succes.
— Apropo, cum ai ajuns în situația asta, dacă nu te superi că întreb?
— Îți voi spune în seara asta, la cină.
O clipă de tăcere. Judith își încrucișă brațele, ridicând o sprânceană. O tăcere de câteva secunde, în care părea să mă analizeze. Apoi, cu o privire enigmatică, spuse:
— Stai să văd cum arăți după ce te aranjez și îți voi răspunde la această invitație deloc îndrăzneață.
— Mi-am cam făcut-o cu mâna mea, nu-i așa?
— Sunt greu de impresionat și aproape imposibil de cucerit, domnule Adam. Dar apreciez curajul tău. Chiar și în situația în care te afli, tot ai încercat.
— Asta pentru că mi-am dat seama că nu te lași impresionată de lucruri superficiale.
— Cum ar fi? întreabă ea, cu o urmă de curiozitate în glas.
— Cum ar fi aspectul unui bărbat. Cred că pentru tine contează altceva.
— Interesant. Și ce anume crezi că mă impresionează?
— Inteligență, umor, perspicacitate, șarm... lucruri de genul acesta.
— Și tu crezi că le ai pe toate, domnule Adam?
— Ai să afli... dacă accepți invitația la cină.
— Și de unde știi că vreau să aflu?
— Pentru că deja te-am impresionat.
Mă privește o clipă, apoi zâmbește ușor.
— Ești bun, recunosc. Dar ai alte probleme acum – ai întârziat la interviu.
Arunc o privire în oglindă și rămân fără cuvinte.
— Incredibil! Parcă aș merge la o ședință foto, nu la un interviu de jurnalism.
— Jurnalism, zici?
— Acceptă invitația mea și vei afla.
— Mult succes la interviu, domnule Adam.
— Nu ai spus nu. Aș zice că e un început promițător.
— Poate. Dar numai dacă treci de interviu, zice ea, cu un zâmbet enigmatic.
— Nu te voi dezamăgi, domnișoară...?
— Judith.
— Mulțumesc, Judith.
Am pornit spre firmă plutind într-o euforie liniștită. În mintea mea, interviul nu mai conta deja. Nu mai exista nimic, doar Judith. Îmi stăpânea gândurile cu o ușurință periculoasă, ca și cum știa deja că va rămâne acolo pentru totdeauna.
Să fie dragoste la prima vedere? Nu. Era mai mult de atât. Era altceva, un fior care îmi pulsa în vene, un sentiment adânc și inexplicabil, ca o chemare veche, uitată, care tocmai își recăpătase glasul.
Am intrat în clădirea firmei cu o încredere nouă, cu amintirea atingerii ei încă vie pe pielea mea.
— Bună ziua! Sunt Adam Gri…
— Ați întârziat mai bine de 15 minute, domnule Griffin, spuse secretara, ridicând privirea din hârtii cu un aer exasperat.
Tonul ei a fost suficient cât să îmi tulbure momentul de euforie.
— Îmi pare rău. Pot să explic.
De fapt, habar nu aveam ce să spun. Mintea mea fusese prea ocupată cu Judith ca să se obosească să găsească o scuză plauzibilă.
— Nu mie trebuie să-mi dați explicații, domnule Griffin. Domnul Reed vă așteaptă în biroul său.
M-a privit de parcă știa deja că nu am nicio scuză plauzibilă. A ridicat receptorul telefonului, mi-a făcut semn să tac și a vorbit scurt:
— Domnule Reed, domnul Griffin a sosit.
O pauză. O liniște grea.
— Da, până la urmă.
— Îi spun imediat.
A închis telefonul, trecând absent un deget peste marginile agendelor de pe birou. Fără să mă privească, a spus:
— Puteți intra.
M-am îndreptat spre ușă, dar vocea ei m-a oprit din mișcare.
— Apropo, domnule Griffin... sper că ați venit cu o scuză bună. Domnul Reed pune mare preț pe punctualitate. Succes!
Tonul ei făcea acel ‘succes’ să pară ironic.
Am inspirat adânc și am intrat.
Biroul domnului Reed era o cameră luminoasă, dar sobră, cu un aer de simplitate studiată. Miros de piele veche și hârtie umpluse aerul, iar lumina pătrundea oblic prin ferestrele mari. El stătea cu spatele, privind orașul prin geam, ca și cum ar fi căutat ceva dincolo de clădirile înalte.
Nu s-a întors. Nu a spus nimic.
În cameră era atât de liniște, încât auzeam ticăitul discret al ceasului de pe perete.
Minutele se dilatau, iar eu am rămas în picioare, simțindu-mă invizibil.
Apoi, cu o voce calmă, aproape absentă, a întrebat:
— Cum te-ai simțit?
— Poftim?
— Cum te-ai simțit când ai intrat aici și ai văzut că mă comport de parcă nu exiști?
— Incomod, cred.
Atunci s-a întors. Ochii lui păreau să mă scaneze, să mă cântărească.
— Așa m-am simțit și eu în cele 17 minute în care te-am așteptat.
— Îmi pare rău, domnule Reed.
— Părerile de rău nu schimbă cu nimic faptul că ai întârziat. Nu îmi plac oamenii care nu sunt punctuali, domnule Griffin.
— Aveți dreptate, dar având în vedere că totuși m-ați chemat în birou, cred că mi-ați oferit o a doua șansă.
— Nu așa repede. Vreau să ascult ce scuză ai.
Se lăsă pe spătarul scaunului, împreunându-și mâinile.
Orice aș fi spus, orice scuză aș fi încercat, nu ar fi contat. Aș fi putut spune că mi s-a stricat mașina, că m-a reținut un accident sau că mi-a murit câinele — deși nu aveam câine. Dar omul din fața mea nu ar fi crezut niciuna dintre ele.
Am tăcut o clipă, apoi l-am întrebat:
— Vreți să inventez o scuză pe care oricum nu o să o credeți sau vreți adevărul, domnule Reed?
Își frecă bărbia, părând intrigat de răspunsul meu.
— Alegerea îți aparține.
Privirea lui era rece, dar undeva, în adâncime, am zărit o umbră de interes.
I-am spus adevărul.
Că noaptea precedentă fusese un haos, că mă trezisem târziu, că m-am privit în oglindă și am știut că nu puteam merge la interviul vieții mele în halul în care arătam. Că am ales să risc.
Liniștea care a urmat mi s-a părut nesfârșită.
Apoi, domnul Reed a schițat un zâmbet.
— Apreciez sinceritatea și faptul că ai riscat să pierzi acest interviu pentru a arăta prezentabil. Dacă te prezentai în halul ăla, nici de secretară nu treceai.
Am oftat ușor.
— Tocmai de aceea am decis să fac ceva în privința asta, i-am spus ușor agitat.
— Însă avem o problemă, domnule Griffin. Deși ai fost sincer, ai încercat să mă manipulezi emoțional. Partea cu domnișoara de la salon? Complet irelevantă.
Am înghițit în sec.
— Recunosc. M-ați prins, i-am răspuns, ridicând mâinile ca și cum m-aș fi predat.
A dat din cap, de parcă exact asta aștepta.
— Dar te iert. Ai avut curaj. Așează-te.
Am tras scaunul din fața biroului și m-am așezat, privindu-l pe domnul Reed cu interes.
— Ai o singură șansă. Răspunde corect la o întrebare și jobul e al tău.
M-am aplecat ușor, simțind că urmează momentul decisiv.
— Sunt pregătit.
A făcut o pauză, și-a trecut degetele peste marginea mesei, apoi a spus:
— Noi suntem ca niște oi, domnule Griffin. Toate albe. Dar, din când în când, mai apare câte una neagră. Cine e această oaie neagră și ce crede societatea despre ea?
Întrebarea mi-a lovit mintea ca un ecou îndepărtat. Știam răspunsul. Îl citisem. Îl interiorizasem. Robert Brookner, un mare jurnalist, scrisese despre asta în cartea sa. Oaia neagră e cea care sfidează regulile, cea care îndrăznește să gândească diferit. Societatea o respinge. Dar numai ea ajunge la succes.
Un zâmbet abia schițat i s-a ivit în colțul gurii.
— Asta trebuie să știe oricine vrea să fie jurnalist.
— Asta înseamnă că sunt angajat?
A luat dosarul cu CV-ul meu și mi l-a împins pe birou.
— Asta înseamnă că îți dorești cu adevărat să practici meseria asta. Și da, domnule Griffin. Ești angajat.
Am ieșit din biroul domnului Reed cu pieptul larg deschis, cu fiecare pas simțindu-mă mai înalt. Un val de mândrie mi-a străbătut trupul, o certitudine liniștitoare că, în sfârșit, făcusem ceea ce îmi propusesem de când eram copil. Eram jurnalist.
Dar mai era ceva. Mai era ea.
Nu mă gândeam la job. Nici la viitor. Nici la provocările care urmau. Mă gândeam doar la Judith. La felul în care mă privise pentru prima dată, la vocea ei, la acel fior inexplicabil care se strecurase între noi.
M-am urcat în mașină și, fără să stau pe gânduri, am condus direct spre salonul ei. Trebuia să o văd. Trebuia să-i spun.
Când am intrat pe ușă, a ridicat privirea dintr-o conversație cu o clientă. O secundă. Atât a durat. Privirile noastre s-au întâlnit și, din nou, am văzut acel ceva în ochii ei.
— Am reușit, i-am spus, aproape fără să-mi controlez vocea.
Nu și-a ascuns zâmbetul.
— Știam că vei reuși.
Și atunci am știut și eu.
A fost cea mai frumoasă zi din viața mea.
Nu doar că îmi împlinisem visul. O găsisem și pe ea.
În acea seară, am luat prima noastră cină împreună. Momentul acela când doi străini se privesc dincolo de cuvinte și înțeleg că sunt legați de ceva nevăzut, inexplicabil.
Era un restaurant mic, liniștit, scăldat în lumina galbenă a felinarelor ce se răspândea peste mesele acoperite cu fețe de masă albe. Mirosul de pâine caldă și vin roșu plutea în aer, amestecându-se cu notele discrete ale unui pian dintr-un colț îndepărtat. Farfuriile se atingeau ușor, iar râsetele stinse ale altor clienți pluteau în surdină, ca niște ecouri vagi ale unei lumi din care nu făceam parte.
Judith râdea. Eu o priveam, absorbind fiecare detaliu.
— Deci, nu doar eu am simțit ceva ciudat azi? am întrebat-o, cu un zâmbet abia schițat.
A lăsat paharul jos, iar degetele ei au rămas câteva secunde pe marginea fină a paharului. S-a uitat la mine o clipă, ochii ei având un luciu pe care nu-l puteam citi pe deplin, apoi a spus:
— Nu. Nu ai fost singurul.
Inima mi s-a strâns. Un val de căldură mi-a urcat în piept și, pentru o fracțiune de secundă, am vrut să-mi întind mâna peste masă, să-i ating degetele. Dar n-am făcut-o. Poate din lipsă de curaj sau poate că era prea devreme pentru atingeri subtile.
— Deci... nu sunt nebun, am murmurat, mai mult pentru mine.
A râs încet, cu o umbră stranie în privire, de parcă știa mult mai multe decât voia să-mi dezvăluie.
— Sau suntem amândoi nebuni.
— O nebunie frumoasă, am spus, privindu-o fascinat.
Am vorbit ore în șir, ca și cum lumea întreagă dispăruse și rămăseserăm doar noi, două suflete care se regăsiseră fără să se caute.
M-am trezit spunându-i lucruri pe care nu le mai spusesem nimănui.
I-am vorbit despre mine. Despre copilăria mea, despre orfelinat, despre tăcerea grea care mă învăluia de fiecare dată când vedeam alți copii luându-și părinții de mână. Nu-mi fusese niciodată rușine de trecutul meu, dar învățasem să-l ascund, să-l îngrop sub conversații banale.
Dar cu Judith, cuvintele curgeau de la sine.
Mă asculta fără să intervină, doar înclinând ușor din cap. În ochii ei se aprindea o lumină caldă, lipsită de orice urmă de milă. Când am terminat, s-a lăsat pe spătarul scaunului, privindu-mă o clipă în tăcere.
— Sunt mândră de tine, Adam, a spus. Te-ai descurcat foarte bine și ai realizat ceea ce ți-ai propus încă de când erai copil. Nu mulți reușesc asta. Te admir.
Am tăcut o clipă, lăsând cuvintele să mă cuprindă.
— Vrei să știi care e cea mai mare realizare a mea?
— Ești plin de surprize. Te ascult.
— Cina asta.
A ridicat din sprâncene, zâmbind amuzată.
— Vorbești serios?
— Complet serios.
A râs încet, plimbându-și degetele pe marginea paharului.
— Știam că au mâncare bună aici, dar nu credeam că te va impresiona atât de tare.
— Poftim? Nu, nu asta am vrut să spun.
— Știu, Adam. Am glumit.
Mi-am lăsat capul pe spate și am râs și eu.
— Mă simt bine cu tine, am spus, lăsând tăcerea să ne învăluie o clipă.
— Și eu. Mai mult decât mi-am imaginat.
Apoi mi-a povestit despre ea.
Despre copilăria din Lafayette. Despre tatăl avocat și mama farmacistă. Despre așteptările uriașe ce-i apăsau umerii.
— Tata voia să-i urmez cariera. Mama mă vedea medic. Dar eu... eu voiam să creez frumusețe. Să modelez. Să transform. Îmi plăceau artele. Îmi plăcea estetica.
— Și cum au reacționat când au aflat că nu vei fi nici avocat, nici doctor?
A oftat ușor, privind vinul roșu din pahar câteva secunde, apoi și-a ridicat privirea spre mine.
— N-a fost ușor. Dar nu puteam trăi viața altcuiva. Așa că le-am spus adevărul.
— Și au acceptat?
A zâmbit, dar ochii ei purtau un amestec de mândrie și o tristețe abia perceptibilă.
— Nu. Dar asta nu m-a oprit.
Un fior de admirație mi-a străbătut trupul.
— Știi... și eu te admir, Judith.
— Mă flatezi, domnule jurnalist.
— Doar spun adevărul.
Am zâmbit amândoi și ne-am continuat cina, vorbind ca doi oameni care se cunosc de-o viață.
În acea seară, am înțeles un lucru.
Nu era doar atracție. Nu era doar chimie.
Era destin. Unul ce avea să mă urce până la ceruri, să-mi arate frumusețea absolută... doar ca apoi să mă lase să cad, sfâșiindu-mi ființa în mii de fărâme pe stâncile neiertătoare ale sorții.
Cafeneaua lui Jennifer era la doar două străzi de biroul meu. Un loc mic, dar primitor, unde mirosul cafelei proaspăt măcinate se amesteca mereu cu discuții șoptite și râsete discrete. Judith venea aici aproape zilnic, înainte de cursurile ei de make-up și hairstyling.
Clădirea unde își perfecționa talentul era chiar vizavi de cafenea. În fiecare dimineață, intra, își comanda aceeași cafea și se așeza la prima masă de lângă ușă. Îi plăcea să privească bulevardul, să urmărească oamenii grăbiți spre muncă și să-și imagineze că, într-o zi, va privi lumea din propriul ei salon.
Așa a cunoscut-o pe Jennifer.
Când clienții întârziau, Jennifer se așeza lângă ea, și atunci începeau să-și împărtășească viețile. Cu timpul, prietenia lor s-a sudat, devenind una dintre cele mai solide relații din viața lui Judith. Jennifer era cu trei ani mai mare, iar faptul că își construise deja propria afacere o făcea pe Judith să o admire și mai mult. Visul ei nu mai era doar un vis. Prindea formă. Devenea realitate.
Dar realitatea nu vine niciodată fără un preț.
După ce și-a terminat cursurile și a lucrat doi ani într-un salon, Judith s-a simțit, în sfârșit, pregătită să facă pasul cel mare. Își dorea propria afacere. Propriul spațiu. Locul unde să-și lase amprenta. Dar banii erau o barieră. Una pe care nu o putea trece singură.
Ar fi putut cere ajutorul tatălui ei. Dar n-a vrut.
Tatăl ei i-ar fi oferit sprijinul. Dar cu un preț:
Vezi? Ai avut nevoie de mine până la urmă.
Judith nu voia să trăiască cu această umbră. A refuzat.
Atunci, Jennifer i-a întins o mână de ajutor. Nu ca un cadou, ci ca un împrumut. Și după multe insistențe. După nenumărate argumente. În cele din urmă, Judith a acceptat.
A fost primul pas spre visul ei.
Când Judith mi-a spus că mă așteaptă la cafenea, am făcut imediat cale întoarsă.
Era o după-amiază caldă, iar soarele se reflecta în vitrinele magazinelor de pe bulevard. Aerul mirosea a asfalt încins și cafea proaspăt măcinată. Lângă trecerea de pietoni, o tonetă mică vindea cafea ieftină trecătorilor.
Când am ajuns în fața cafenelei, semaforul era încă roșu, așa că m-am oprit pe marginea trotuarului.
O puteam vedea din stradă.
Stătea la masă, sorbind încet din cafea, pierdută într-o revistă — cel mai probabil, catalogul nunții noastre. Am zâmbit. Era atât de concentrată încât nu mă observase.
Apoi, de parcă mi-ar fi simțit privirea, a ridicat capul.
Privirile ni s-au întâlnit, iar un zâmbet larg i-a luminat chipul. Mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am răspuns zâmbind.
Semaforul s-a făcut verde.
Am pășit pe trecere, fără să-mi iau ochii de la ea.
Și am intrat în jocul nostru.
Am schimbat ritmul mersului, pășind exagerat de seducător, ca un actor pe scenă. Un mic ritual între noi, un gest jucăuș pe care îl făceam adesea, doar pentru a o face să râdă.
Judith și-a ridicat sprâncenele, oftând teatral, dar zâmbetul i-a trădat jocul. A dat ochii peste cap și a închis revista, sprijinindu-și bărbia în palmă, urmărindu-mă cu acea privire care spunea că mă cunoaște mai bine decât oricine.
Și atunci, fără vreun motiv anume, un fior straniu mi-a străbătut șira spinării.
Brusc, ceva mi-a smuls pământul de sub picioare.
Un impact.
Un zgomot scurt, metalic.
O secundă și totul s-a rupt în aer.
Lumea s-a înclinat într-un unghi imposibil, asfaltul s-a apropiat prea repede de ochii mei. În urechi îmi răsuna un țiuit surd, acoperind orice alt sunet.
Apoi, asfaltul rece.
Fața mea lipită de stradă.
Prin geamul cafenelei, ultima imagine: Judith ridicându-se brusc, fugind spre mine.